Toate calculele de ROI pe AI compară o investiție cu zero. Foarte puține compară investiția cu ce costă să nu faci nimic – și acolo stă, de obicei, cifra mare.
Într-o ședință de consiliu, propunerea de AI se apără singură sau nu se apără deloc. Cineva pune pe masă un cost, un termen și un beneficiu estimat, iar sala compară totul cu alternativa implicită: rămânem cum suntem, nu cheltuim nimic, nu riscăm nimic. Alternativa asta arată întotdeauna bine, pentru că e singura din tabel care nu are o linie de cost.
Nimic are un preț, doar că nu e facturat
Costul lui nimic se plătește în locuri unde nu se vede: oameni care fac manual, luni la rând, o muncă pe care ar putea să nu o mai facă; concurenți care își reduc timpul de răspuns cu o treime și nu anunță; oameni buni care pleacă pentru că nu învață nimic nou; și, cel mai scump, o organizație care își pierde exercițiul de a decide sub incertitudine. Ultimul e cumulativ. Se plătește ani la rând, după ce cauza a fost uitată.
Cum se pune în tabel
Nu cu o estimare eroică. Cu trei mărimi pe care orice CFO le poate apăra:
- Costul de rulare al procesului actual, pe douăsprezece luni, cu rate mixte pe rol, nu cu salarii individuale.
- Costul deciziilor amânate: câte decizii ați amânat anul trecut pentru că lipsea informația, și ce a costat fiecare amânare în termen sau în marjă.
- Costul de recuperare: dacă porniți peste optsprezece luni în loc de acum, ce trebuie să plătiți în plus ca să ajungeți în același punct – de obicei un multiplu, nu o diferență.
Nu trebuie să fie exacte. Trebuie doar să existe în același tabel cu propunerea, ca sala să compare două costuri, nu un cost cu o iluzie.
Regula practică
Când cineva spune “hai să mai așteptăm”, întrebarea corectă nu e “cât ne costă proiectul”. E “cât ne costă șase luni de așteptare, și cine plătește nota”. Dacă nimeni nu poate răspunde, nu ați amânat o investiție. Ați luat o decizie fără să o numiți.
Fraza asta vine dintr-o scenă din Călătoria AI, unde costul lui nimic se pune, în sfârșit, pe masă.